Nu din banii mei

Chiar dacă mă abțin cu îndârjire să urmăresc știrile și să citesc ziarele, n-am reușit să scap de bomba mediatică a ultimelor zile, aia cu ziariștii răpiți în Irak. Pe lângă umorul situației, că de, avem și noi răpiții noștri, da’ nu ca să ne retragem trupele și să recunoaștem că am participat la un război nedrept, ci, culmea incompetenței în terorism, că nu puteau găsi pe cineva dintr-o țară mai bogată, pentru bani; deci, ziceam, pe lângă umorul situației, e vorba de trei oameni răpiți, de viața a trei semeni de-ai noștri, vai de amaru’ și sufletu’ lor. Și, stând io așa și participând la compasiunea generalizată cu propriul oftat, văicărit, ba chiar și un screamat care mi-a adus o juma’ de lacrimă la colț de ochi, cât să par și io un suflet sensibil, m-a străfulgerat o revelație. Și revelația aia, mai mult o întrebare, ca să vedeți ce maestru în maieutică șade în je, suna așa:

Da’ cine pușca mea i-a pus pe indivizii ăia să se ducă în Irak? De ce naiba n-au stat acasă, în sânii familiilor proprii și personale, familii care jelesc acuma cu mult alean după ei?

Și uite așa, folosind instrumentele lu’ nenea Socrate (un amic bun de-al meu, din păcate mort de ceva vreme), m-am apucat să dezleg chestia cu pricina. Deci, ce căutau copiii în Irak? Simplu, faimă și bani! Evident, cele mai bine plătite reportaje sunt cele din locurile „fierbinți”, cu risc mare. Vrei să-ți faci nume și bani: alegi un loc de-ăsta, apari cu o știre cu un decapitat, un măcel, ceva acolo, și ești căpătuit, ești tare, reporter de front, Pulitzeru’ de Dâmbovița (sau cum i-o fi zicând) e al tău, iar banu’ vine proporțional. Acuma să nu ne imaginăm, în nimicnicia noastră, cum că băieții ăștia iau 3-4 milioane, acolo, pe știre, cât să-și întrețină familia. Evident că scorurile sunt altele, doar o știre-bombă cu mult sânge e bine primită de public, ne crește ratingu’; se vorbește în mii de dolari, euroi și alte chestii asemănătoare leului greu.

Păi, băi frate, când ești un soi de mercenar, de soldat plătit, ce ți se cere, la ce te-ai angajat? Să-ți dai viața pentru patria proprie, patria altuia, petrolu’ altuia, patria și petrolu’ altuia care revin unei terțe părți, pentru știrea-bombă etc. Păi atunci de ce naiba să-mi fie milă? Doar e o chestie de contract. „Io-mi pun viața în joc, tu dai cu banu’, poate scap și apuc să-l cheltuiesc, poate nu scap și beneficiază familia mea de el.” Simplu ca bună ziua, servus, salamalecu, sayonara etc. Nu?

Și-acuma să vedem cum e cu răscumpărarea: mă trece, așa, un feeling care îmi ridică ușor părul de pe spinare, cum că va fi plătită de statul român, adică din banul nostru, al tuturor.

NU!!!

La primirea salariului, nu mi-l aduc aminte pe niciunul dintre cei trei să-mi fi bătut la ușă să-l împartă cu mine. Chiar dacă nu sunt fericit că indivizii respectivi pot fi tocați mărunt și trimiși în pungi de-un leu acasă, nu sunt de acord să plătească statul, adică noi toți, eu.

N-au decât să plătească beneficiarii și contractanții mercenarilor respectivi: ziarele/companiile care i-au trimis și familiile. Sau să-i țină acasă pe viitor.